Acţiunea se petrece în secolul XV, în Biscaya şi Aragon
ACTUL I
Ferrando, slujitorul contelui di Luna, le povesteşte camarazilor săi de arme o întâmplare tristă, petrecută mulţi ani în urmă. Vrând să răzbune moartea mamei sale arse pe rug pentru vrăjitorie, ţiganca Azucena îl răpise pe unul dintre copiii bătrânului conte di Luna, arucându-l în flăcări. În grădina palatului, Leonora îi împărtăşeşte confidentei sale Inez despre dragostea pe care o simte pentru un misterios trubadur - Manrico. Învingător în ultimul turnir, el prinse din mâna Leonorei cununa victoriei. O dată cu ea, tânăra fată i-a dăruit şi inima. În urma celor două femei care s-au retras în palat, în grădină îşi face apariţia contele di Luna care, îndrăgostit la rândul său de frumoasa Leonora, caută prilejul de a-i mărturisi iubirea. Din depărtare răsună acordurile unei lire şi glasul trubadurului se face curând auzit. Atrasă de vocea iubită, Leonora coboară în grădină, luându-l însă din pricina întunericului, pe contele di Luna drept cel aşteptat. Apare şi misteriosul trubadur. Cei doi bărbaţi se recunosc ca vechi duşmani, conducători ai unor tabere adversare şi încrucişează spadele.
ACTUL II
Adunaţi în tabăra lor din munţi, ţiganii lucrează. Furată de gânduri bătrâna ţigancă Azucena îşi reaminteşte momentele dramatice ale morţii mamei sale care a pierit pe rug. Cumplitele amintiri o aduc într-o stare de extremă agitaţie şi, fără să-şi dea seama, bătrâna ţigancă divulgă şi moartea copilului ei, pe care din greşeală îl aruncase în flăcări în locul celui pe care-l furase. Crescut de mic în mijlocul ţiganilor, Manrico ştie că este fiul Azucenei. Însă cuvintele ţigăncii l-au tulburat. Revenindu-şi, Azucena caută să-l convingă că numai durerea nealinată o face să încurce lucrurile, şi-i cere tânărului să răzbune moartea bătrânei arse pe rug. Ea nu-i va destăinui niciodată trubadurului faptul că el nu este copilul ei, ci fratele Contelui di Luna. Îndoielile lui Manrico se risipesc însă într-o clipă la auzul veştii aduse de Ruiz. Convinsă că iubitul ei a fost ucis în lupta cu di Luna, Leonora s-a hotărât să se călugărească. Părăsind-o pe Azucena, Manrico pleacă în grabă spre iubita sa.
Însoţit de câţiva prieteni, Contele di Luna aşteaptă momentul prielnic pentru a o răpi pe Leonora din mănăstire. Dragostea lui e şi mai arzătoare, deşi ştie că nu e iubit. În ultimul moment, Manrico reuşeşte să-şi salveze iubita.
ACTUL III
Aflând că Manrico şi Leonora s-au refugiat în Castellor, Contele di Luna a ordonat trupelor sale să înconjoare fortăreaţa. În tabără este adusă o ţigancă suspectă care rătăcea prin împrejurimi. E Azucena, care spera să dea de urma lui Manrico. Ferrando recunoaşte în ea pe aceea care, cu mulţi ani în urmă, îl furase din palat pe fiul bătrânului di Luna. Recunoscând că este mama lui Manrico, Azucena îşi agravează situaţia. Din porunca Contelui di Luna, va fi ucisă asemenea mamei sale, prin ardere pe rug. În întunericul fortăreţei, Manrico şi Leonora îşi reînnoiesc jurămintele de iubire. Vestea condamnării Azucenei, coboară ca un trăsnet peste fericirea celor doi îndrăgostiţi. Fără a ezita o clipă, Manrico pleacă însoţit de credincioşii săi în ajutorul mamei sale.
ACTUL IV
Învins în luptă, Manrico a fost osândit şi aruncat în temniţa în care se afla şi Azucena. Căutându-şi iubitul, Leonora se apropie de zidurile închisorii, frământată de dorinţa de a-l salva de la moarte. Sunetul funebru al clopotului ce vesteşte înmormântarea, cântecul sumbru al călugărilor, care prevesteşte execuţia, melodia tristă prin care Manrico îşi ia rămas bun de la viaţă, îi întăresc hotărârea. Ca preţ al eliberării lui Manrico, Contele di Luna îi cere Leonorei dragostea ei. Acceptând propunerea lui de Luna, Leonora soarbe otrava pe care o avea ascunsă în inel, apoi pătrunde în închisoare, la cei doi, aducând vestea eliberării. Crezându-se trădat, Manrico o respinge, înţelegându-i însă sacrificiul numai în momentul în care tânăra fată îşi dă sufletul în braţele sale. Contele di Luna porunceşte executarea prizonierului, obligând-o pe Azucena să privească prin fereastra temniţei scena supliciului. Ea se răzbună dezvăluindu-i contelui misterul naşterii lui Manrico. Di Luna află astfel că trubadurul executat a fost fratele său.
Denumirea originală: Il Trovatore
Libretul: Salvatore Cammarano şi Leone Emanuele Bardare
După drama "El trovador" de Antonio Garcia Gutierrez
Regia: Mihai Timofti, Maestru în Artă
Scenografia: Ludmila Furdui, Maestru în Artă
Costume: Constantin Lodzeiski
Premieră mondială: 19 ianuarie 1853, la Teatrul Apollo din Roma.
Premieră la Chişinău: 15 noiembrie 1969, la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă şi Balet
Premieră versiunii curente: 7 iunie 2013, Teatrul Naţional de Operă şi Balet "Maria Bieşu"
Durata spectacolului: 3 ore (două pauze)
Opera se prezintă în limba italiană
Subtitrare în limba română